Ce este psihoterapia integrativă

Psihoterapia integrativă reprezintă o metodă terapeutică, ce are ca principal obiectiv dezvoltarea sinelui clientului, abordat integrativ prin prisma relației cu propriul corp, relației sinelui cu sinele, relația sinelui cu ceilalți, relația sinelui cu domeniul intercultural și contextual, relația sinelui cu mediul înconjurător, și relația sinelui cu lumea transpersonală și spirituală.[1]

Psihoterapia integrativă are la origini teoriile umaniste din secolele nouăsprezece și douăzeci, ce au fost susținute de ideile filosofice ale lui Kant, Hegel, și a scriitorilor din secolul nouăsprezece, în cadrul tradițiilor fenomenologică și existențialistă.

O altă definiție a psihoterapiei integrative este aceea de a integra teoriile și conceptele a tehnicilor provenind din diferite abordări ale psihoterapiei.

Conform filozofiei taoiste și gestaltiste, noi ca și ființe umane, trăim într-un câmp unificat unde conștiința este deplină, și suntem interconectați la nivel spiritual și energetic cu tot ceea ce ființează.

Astfel că noi suntem ființe multidimensionale angrenați într-o experiență fizică-socială-emoțională-proiectivă-intuitivă.

Principalii psihologi ai sinelui, cum este și Kohut[2], văd în ,,sine”, principiul organizator și supra-ordonator al personalității, aflat în inima experimentării eului, a unicității și formând o punte spre restul umanității și a mediului nostru natural.

Fundamentală pentru abordarea terapeutului în psihoterapia integrativă este noțiunea de psihoterapeut în rolul de practician reflexiv, pe baza practicii subiectivității personale. 

Din punct de vedere fenomenologic, comportamentul uman pare să fie determinat de experiența personală, mai mult decât de probabila influență pe care o poate avea mediul școlar.

„Oamenii se reglează organic prin acțiuni sau procese numite granițe de contact. Granița de contact este o funcție sau un organ al întregului câmp organism/mediu. Componentele individuale ale proceselor granițelor cuprind conștientizarea (cu ce se află persoana în contact); comportamentul motor (ce face persoana); și sentimentele (afectul). Granițele de contact diferențiază câmpul și au funcția duală de a-l aduce împreună pe individ cu ceilalți și, de asemenea, de a menține separarea. (…) Dar numai prin schimbul activ cu restul câmpului este posibilă viața și maturizarea.”[3]

Conform teoriei câmpului, în conformitate cu Lewin[4], conștientizarea este esențială, deoarece îi permite individului să devină prezent și să poată selecta din opțiunile disponibile ceea ce are nevoie.

Teoria câmpului include cele trei arii ale investigației fenomenologice – lumea internă a clientului, mediul extern în care este inclus și terapeutul, și relația în continuă schimbare dintre ei.

Terapeutul Gestalt din perspectiva teoriei câmpului nu interpretează și nu etichetează ci are rolul să ajute clientul să conștientizeze întregul relațional, iar semnificația și investigația sunt lăsate în voia câmpului. 

Conștientizarea este un element fundamental pentru teoria câmpului, deoarece doar devenind conștient clientul poate fi capabil să selecteze din câmp ceea ce are nevoie. 

Teoria câmpului aduce în prim plan câmpul experiențial și câmpul extins; primul reprezentând câmpul de conștientizare al unei persoane iar cel de-al doilea contextul mai larg în care există, incluzând lumea fizică a obiectelor ca și toate posibilitățile potențiale latente ale exprimării de sine în evoluție.[5]

Terapeutul trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă în cele două planuri, pentru a nu cădea în capcana propriilor scenarii de viață ale clientului.   

Atunci când un terapeut Gestalt analizează un client sau un grup din perspectiva teoriei câmpului are în vedere următoarele aspecte:

  • Să abordeze individul sau grupul ca pe un întreg sistemic;
  • Să țină cont de dinamica câmpului, ca participanți și co-creatori ai câmpului;
  • Să împărtășească propriile reacții și răspunsuri;
  • Să sprijine capacitatea clientului de a se autodetermina;
  • Să aducă în planul conștientizării informațiile din cadrul câmpului relațional;
  • Să încurajeze indivizii și grupurile, să identifice și să eticheteze propriile experiențe;
  • Să reflecte la ipotezele generate de câmp;
  • Să ofere hărți pentru a face posibilă atribuirea de semnificații;
  • Să creeze cadrul unei relații autentice Eu-Tu.

Holismul susține că întregul este mai mare decât suma părților.[6]

Teoria holistică abordează întregul Sine al persoanei, partea cognitivă, senzație și emoție cu scopul de a oferi observații implicate activ în toată existența sa, din această perspectiva nimic nu este ignorat voit. Observarea a ceea ce se întâmplă în lumea externă se face paralel cu observarea lumii subiective interioare a persoanei. 

Atunci când terapeutul ce practică psihoterapie integrativă intră în relație cu clientul adolescent, el stabilește conexiunea atât cu întregul sine al clientului cât și cu tot ceea ce presupune angajamentul acestuia cu lumea. 

Buber[7] susține că noi existăm și ne dezvoltăm doar prin prisma relației, a dialogului cu noi înșine și cu ceilalți, fie că este un dialog real sau unul imaginat, care ține de percepție, și astfel el face distincție între Eu-Tu și Eu-Acela.

Este important ca terapeutul să aibă o atitudine dialogică să fie prezent împreună cu clientul și să-și imagineze realitatea acestuia (luând în considerare posibilitatea că ceea ce își imaginează poate fi inexact) situație în care clientul intră într-un  proces de deflecție. O astfel de atitudine reprezintă un proces continuu ce este construit și menținut în cadrul relației.

În terapia cu adolescenții terapeutul e nevoie să fie cât poate fi de prezent, să manifeste înțelegere și să creeze o relație de dialog cu clientul, astfel încât acesta să se simtă validat.

 Dialogul angrenează crearea relației terapeutice prin interacțiunea reciprocă dintre terapeut și client.       

În cadrul psihoterapiei integrative, sinele este într-o continuă dezvoltare, terapeutul observă ceea ce este în devenire cât și ceea ce este evident, abordând clientul din perspectiva transpersonală, el este astfel „…dedicat dialogului, și care capitulează față de ce este între. Aceasta este o formă de contact fără țintă, în care adevărul și vindecarea ies la suprafață din interacțiune mai degrabă decât din ceea ce este deja cunoscut…”[8]

Filosoful existențialist Martin Buber a elaborat această perspectiva relațională, compatibilă cu toate epistemologiile și a adăugat o nouă dimensiune extrem de importantă pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea inter-umană.

Totodată, filosofia bauberiană și-a manifestat atitudinea critică considerând că se supra-accentuează existența individuală în detrimentul inter-existenței umane.

Astfel că, toate lucrurile cu care ajung să mă identific de-a lungul existenței mele și pe care le accept, fac parte din Eul sau Ego-ul meu și toate lucrurile pe care nu le pot accepta și pe care prefer să le dau la o parte, fac parte din cealaltă latură a mea, pe care Jung[9] a denumit-o „umbra mea”.

Adolescenții au nevoie să înțeleagă astfel că în noi există mai multe părți care formează întregul existenței fiecăruia: 

  • Părțile bune, de care suntem mândri și cu care suntem împăcați în viața de zi cu zi, cum sunt faptul că în cea mai mare parte a timpului sunt o persoană pozitivă, interacționez cu ceilalți cu drag și formez în mod constant noi prietenii.
  • Părțile mai puțin bune, pentru care există tendința să nu fie acceptate ușor deoarece nu suntem mândri de ele și de aceea sunt evitate de partea conștientă și plasate într-un plan secundar al existenței ajungând să nu ne mai identificăm cu ele la un moment dat. Dar acestea continuă să existe și să se manifeste chiar fără voința celui în cauză producând clivaje în sinele clientului.

Astfel că psihoterapia integrativă urmărește în acest sens integrarea părților întunecate și scoaterea lor la suprafață în vederea acceptării, pentru că ele fac parte din Sinele clientului.

[1] Kenneth R. Evans și Maria C. Gilbert, Introducere în psihoterapia integrativă, Craiova, Liber Mundi, 2014.

[2] Heinz Kohut, Psihologia sinelui, București, Trei, 2016.

[3] Gary Yontef, Supervision from a Gestalt therapy perspective, în British Gestalt Journey, V, p. 91.

[4] Kurt Lewin, Field Theory in Social Science, London, Tavistock.

[5] Phil Joyce and Charlotte Sills, Skills in Gestalt Counselling and Psychotherapy, London, Sage.

[6] Kenneth R. Evans și Maria C. Gilbert, Introducere în psihoterapia integrativă, Craiova, Liber Mundi, 2014, p. 23.

[7] Martin Buber, EU și TU, București, Humanitas, 1992.

[8] Gary Yontef, Supervision from a Gestalt therapy perspective, în British Gestalt Journey, V, p. 94.

[9] Carl Gustav Jung, În lumea arhetipurilor,